Ca și coach îmi permit să afirm un truism: Românii nu se ajută între ei.
Se critică.
Deghizează jigniri și umilințe în vorbe așa zis constructive.
Chiar dacă cineva vrea să te ajute, în realitate nu se concentrează pe scop, adică pe tine, ci pe el. Pe ideile lui. Pe cât de deștept e el.
În realitate tu nu contezi. De aceea românului îi e greu să suporte critica și devine defensiv. Are și de ce. Nu e prost, simte că nu i se face nicicum un bine.
Ca să poți să subliniezi defectele cuiva trebuie să fii al dracului de sensibil. Și delicat. Și empatic. Să-nțelegi rănile acelui om. Și să-nțelegi de ce nu poate. De ce n-a făcut mai bine. Mai mult. Mai repede.
Mereu sunt niste motive pentru care un om iși trasează limite proprii.
Clienții mei sunt surprinși când le spun că până și accentul pe care-l au în engleză, nu sună așa întâmplător. El e rezultatul a fel și fel de profesori și părinți care ne-au tot pus la punct de pe vremea când încă eram copii.
Sau ați uitat celebrul stâlp al educației românești: ,,Nu ești bun de nimic!’’?
Nici nu știm cât ne vor fi conturat viețile astăzi asemena vorbe rostite demult.