Procrastinarea se manifestă în foarte multe feluri.
Ea are la bază, aproape întotdeauna, frica de rezultat. De finalitate. De confruntare cu o acțiune trecută care nu mai poate fi schimbată.
E tentant să fii mereu 'aproape gata'. Pentru că rezultatul muncii tale n-a fost încă văzut de nimeni. Ești în singuranță.
Procrastinarea nu înseamnă să mănânci popcorn pe canapea, să nu mai știi la al câtelea episod din serial ai ajuns, sau dacă e duminică sau marți.
Procrastinarea nu e interesată de astfel de oameni. Ei îi plac cei care se consumă, care vor, care au succes.
Un exemplu bun este un fost client de-al meu care nu răspundea niciodată la apeluri în engleză, pentru că trebuia 'să-și pregătească engleza' înainte. Deci soluția lui era să - amâne- interacțiunea.
Cu toții suferim de astfel de bizarerii, doar că nu le împărtășim cu nimeni. Procrastinarea este un dușman discret.
Expresiile ei preferate sunt: 'Lasă că fac mâine'; 'Când o să am mai mulți bani'; 'Când o sa am mai mult timp'; 'Când am să fiu mai relaxat'.
Dar nu o să ai niciodată mai mulți bani, nici mai mult timp, nici n-o să fii mai relaxat. Pentru că non-acțiunea înseamnă stagnare. Și stagnarea înseamnă exact asta: că n-o să evoluezi, că n-o să fii niciodată mai mult decât ești acum.