top of page
Search

Expuneri

Acum doi ani am stat o bună bucată de vreme pe o insuliță din Lombok, Indonezia. Am stat cu chirie într-o căsuță, mai degrabă în sat decât la mare.


Era o insulă mică, iar moscheea se auzea tare de cinci ori pe zi, așa cum se obișnuiește în cultura islamică. Avea generator și parcă mai abtir se auzea când cădea curentul pe insulă. Și cădea, nu glumă!


Interesant era că toți copiii de pe insulă fredonau azanul. Rugăciunea în arabă era ca o melodie etern în topuri, pe buzele tuturor. Pe bicicletă, la magazin, oriunde. Se jucau îngăimând în arabă și aveau o dexteritate microtonală pe care o invidiam.


Bizar e că după o vreme am început și eu să fredonez. Începuse să-mi iasă, dibuiam cuvintele, notele. Pentru că asta se întâmplă când te expui la sunete, omul e mimetic. Și bunăvoința, răbdarea, decența, comportamentul în general sunt mimetice. Dar deviez. Sau nu.


Ce vreau să spun e că moscheea s-a mutat într-o mașină milițienească, și Lombok s-a preschimbat în București.


Nu știu dacă după ce se va termina toată nebunia asta, nu cumva o să-ncepem cu toții să fredonăm:


🎵„Stați în casă. Vă rugăm respectați ordonațele militare. Suntem aici pentru sănătatea dumneavoastră.”


bottom of page